La 28 februarie sărbătorim Ziua Protecţiei Civile, moment aniversar, data când Regele Carol al II-lea, prin “Înalt Decret Regal nr. 468″ a aprobat în anul 1933, Regulamentul Apărării Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile, de urmările efectelor devastatoare ale primului război mondial; acestea constituie actul de naştere al Protecţiei Civile în România, având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor. Primele structuri au funcţionat în cadrul Ministerului de Interne.

Premergător acestui moment, au fost dispuse măsuri care să reglementeze aceste activităţi, astfel:

· în 1916 Prefectul Poliţiei Capitalei emite Ordonanţa “Măsuri contra atacurilor aeriene”;

· în 1925 se înfiinţează “Serviciul apărării contra gazelor din armata română”;

· în 1929 Decizia Consiliului de Miniştri nr.231 aprobă “Instrucţiunile provizorii pentru   organizarea protecţiei civile contra gazelor”, iar în structura Marelui Stat Major se înfiinţează Organizaţia Protecţiei Populaţiei Civile.

Cu puţin timp înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, se înfiinţează Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive – un fel de stat major actual, care funcţiona pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la Ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş. În 1942 se înfiinţează unităţi de intervenţie de protecţie civilă şi detaşamente speciale în 6 oraşe din România.

Protecţia populaţiei şi a valorilor materiale determină, în timpul războiului, necesitatea înfiinţării unor unităţi speciale de apărare pasivă. Unităţile de intervenţie aveau ca misiuni: prevenirea la timp a populaţiei despre apropierea atacului aerian inamic; camuflarea cât mai bine posibil a obiectivelor terestre; limitarea efectelor bombardamentelor inamicului; asigurarea ridicării şi îngrijirii răniţilor sau victimelor gazate; înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea acestora; stingerea sau limitarea marilor incendii; ridicarea şi înlăturarea marilor dărâmături; repararea imobilelor avariate de incendii sau bombardamente; ridicarea de tabere pentru evacuaţi şi sinistraţi sau pentru adăpostirea materialelor. Tot în această lege se prevede introducerea “orei de apărare pasivă”, săptămânal, în programele facultăţilor şi şcolilor de orice fel, instituţiilor şi stabilimentelor de stat sau particulare, societăţilor şi asociaţiilor.

La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, iar prin Instrucţiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, cu rolul de a pregăti, îndruma, controla şi conduce toate operaţiile de apărare pasivă, precum şi de a instrui personalul propriu încadrare şi populaţia pe baza legilor, regulamentelor, deciziilor ministeriale şi tuturor dispoziţiilor şi ordinelor privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului.

Tot în 1943, ia fiinţă Corpul Special de Intervenţie, destinat a interveni în centrele bombardate de inamic, pentru înlăturarea bombelor neexplodate şi dezamorsarea lor, stingerea şi limitarea marilor incendii şi înlăturarea marilor dărâmături din întreprinderi, repararea imobilelor avariate de incendii şi bombardamente, construcţia de baracamente şi ridicarea de tabere pentru sinistraţi, evacuaţi şi materiale.

În iarna anului 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al armei, care avea menirea de a pregăti şi perfecţiona cadrele şi personalul civil pentru diferite funcţii şi specialităţi în protecţia civilă.

Prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea “Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene”, şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene, care era organizat în state majore de apărare locală antiaeriană la nivelul regiunilor, raioanelor şi ca servicii specializate la nivelul localităţilor şi agenţilor economici.

În 1978 Apărarea Locală Antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, prin Legea nr.2 privind apărarea civilă în Republica Socialistă România şi Decretul nr.140 privind organizarea activităţilor pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor; atribuţiile acesteia sunt diversificate, apar alte structuri organizatorice şi misiuni adecvate. Orientarea spre misiuni specifice la dezastre devine evidentă şi tot mai clară, abia după anul 1990, când acestea devin dominante.

Revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţii perfecţionării activităţii pe linie de apărare civilă, arma înscriindu-se în procesul de democratizare iniţiat de acest act istoric. Astfel, România a ratificat prin Decretul nr.224 din 11 mai 1990 Protocoalele adiţionale I şi II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate. În 04.09.1992, apare Hotărârea Guvernului României nr.531 privind realizarea unor măsuri de apărare civilă.

În Legea apărării naţionale nr.45 din 01.07.1994 apare în mod oficial denumirea “protecţia civilă”. La 25 septembrie 1996, deplin racordată la cele mai noi structuri Europene, a fost promulgată Legea protecţiei civile nr.106, ce a consfinţit şi schimbarea titulaturii armei. În 13.03.2000 apare Ordonanţa Guvernului României nr.14 privind înfiinţarea formaţiunilor de protecţie civilă pentru intervenţie de urgenţă în caz de dezastre care a fost aprobată prin Legea nr. 418 din 2001.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.179 din 26 octombrie 2000, Comandamentul Protecţiei Civile cu structurile subordonate, trece din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în subordinea Ministerului de Interne. În 30.08.2001, apare Ordonanţa Guvernului României nr. 88 privind înfiinţarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, prin comasarea unităţilor de protecţie civilă şi pompieri.

În 15.04.2004, apare Ordonanţa de Urgenţă nr.21 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. În 09.09.2004, apare Hotărârea Guvernului României nr.1492 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste. În 08.10.2004, apare Legea nr.481 privind protecţia civilă unde protecţia civilă este definită astfel : componentă a sistemului securităţii naţionale, ce reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit legii, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor materiale şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

Tot în această perioadă sărbătorim şi Ziua internaţională a protecţiei civile, pe data de 1 Martie, zi declarată astfel în anul 1972, printr-o rezoluţia O.N.U..

Prima atestare istoricã a Organizaţiei  Internaţionale a Apãrãrii Civile este situatã în 1931, anul în care generalul  medic francez Georges Saint-Paul, a înfiinţat, la Paris, Fundaţia „Asociaţia Leii din Geneva“ (Lieux de Geneva Association) sau „Geneva Zones“ (Geneva fiind sediul Crucii Roşii şi sediul Ligii Naţiunilor). În anul 1935, la iniţiativa „Geneva Zones Association“, Parlamentul Francez a adoptat, în unanimitate, o rezoluţie, invitând Liga Naţiunilor „Sã studieze modalitãţile de a crea în fiecare ţarã, în funcţie de înţelegerile ratificate prin Liga Naţiunilor, localitãţi, locuri si zone care, în caz de conflicte armate, sã fie apãrate de toţi combatanţii şi folosite pentru tratative militare…“.

În anul 1947, Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Rãzboi sau Conflicte Armate, publicã, lucrarea intitulatã „Rãzboiul modern şi Protecţia Civilã“, un adevãrat manifest public. Lucrarea consemneazã acţiunile generalului medic Saint-Paul, experienţa acumulatã, precum şi prezentarea unei schiţe preliminare a unei Convenţii Internaţionale privind crearea unei „zone neutre numitã Zona Geneva“.

În anul 1951, s-a încercat implementarea unor idei legate de pregãtirea şi dezvoltarea, din timp de pace, a locurilor de refugiu pentru populaţia civilã, aceste „zone de siguranţă“ în care beligeranţii

sã le accepte şi sã le respecte în virtutea Dreptului Umanitar, stipulat clar în Convenţiile de la Geneva, din 12 august 1949.

La Conferinţa Internaţionalã de la Berlin, din 1954, privind problema protecţiei populaţiei civile în timp de rãzboi, s-a pus în dezbatere necesitatea creãrii şi recunoaşterii zonelor neutre şi a oraşelor deschise. În analele Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile, aceastã întâlnire devine cunoscutã, mai târziu, sub numele de „Prima Conferinţă Mondialã de Apãrare Civilã.“

La cea de-a 12-a Conferinţã Internaţionalã din mai 2000, desfãşuratã la Geneva, este adoptatã „Convenţia Cadru privind Asistenţa de Apãrare Civilã“, prin care Apãrarea Civilã este definitã „un instrument inevitabil de susţinere a dezvoltãrii în faţa dezastrelor naturale şi provocate de om“.

În acest moment, la nivelul NATO şi al U.E. se pun bazele înfiinţării, dotării şi operaţionalizării unor module de protecţie civilă, unităţi cu specializări şi misiuni diferite şi complexe, capacitate de manevră ridicată, autonomie mare în funcţionare şi timp de răspuns adecvat. Aceste module vor fi întrebuinţate la solicitarea statelor membre, pentru limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre majore ce afectează populaţia, teritoriul sau mediul acestora.

La ceas aniversar, urez colegilor mei ce activează în sistemul protecţiei civile un călduros ,,La mulţi ani”, împlinirea tuturor dorinţelor şi multe bucurii alături de cei dragi.

Şef centru Operaţional

Locotenent colonel Lefter Mihai

Data: 23/02/2007 Autor: Admin
Categoria: Extra